Manifestarea puterii politice prin pedeapsa-supliciu

Zilele trecute vorbeam cu o prietena despre inchisori si despre pedepse. Ma gandeam in special la cazurile pedofililor care actioneaza sub un impuls fizic bolnav fara sa rationeze catusi de putin. Uneori, actiunile lor pot conduce catre moartea unor copii care au avut ghinionul sa se afle in preajma lor. Cu cat gravitatea faptei comisa este mai mare, cu atat inculpatul este privat mai mult de libertate. Vorbind la un nivel generalist, singura sa pedeapsa este aceea de a fi pus in imposibilitatea alegerii unui alt spatiu, avand obligativitatea de a sta in acel loc si de a respecta regulile impuse. Suferinta este mai mult una psihica, morala, de reducere a manifestarii propriei personalitati. Fizic, el nu simte nimic. Legile nu conduc catre aplicarea unei pedepse prin tortura sau moarte. Acum ceva timp, oamenii care aveau probleme cu legea simteau pe pielea lor duritatea sistemului.

Astazi cel care incalca legea este judecat in cadrul unui proces. El are dreptul sa pledeze nevinovat si sa aduca dovezi, marturii sau argumente care sa fondeze prezumtia de nevinovatie. Practic, sistemul legal ii ofera posibilitatea inculpatului de a alege statutul sau in cadrul procesului, precum si posibilitatea de a-si motiva actiunea. La final, cu ajutorul unui avocat bun, un acuzat poate sa fie declarat nevinovat chiar daca el a comis infractiunea pentru care a fost adus in proces. Cat se poate de simplu, nu? Ei bine, lucrurile nu stateau la fel de simplu si in perioada clasica, atunci cand cel care comitea o infractiune, sau era suspectat, aducea un prejudiciu celui care „facea lege”. O infractiune reprezenta un atac la adresa conducatorului, iar fapta sa necesita o pedeapsa pe masura, pentru ca a ultragiat demnitatea suveranului.

Ca modalitate de aflare a adevarului era utilizata tortura, supliciul-pedeapsa. Practic, procesul de astazi consta in epoca clasica in torutarea inculpatului pana in momentul in care acesta isi recunostea fapta. Fie era prea slab pentru a suporta chinurile si atunci recunostea o crima pe care poate nu a comis-o, fie suporta durerea si nu recunostea nimic. In oricare dintre aceste situatii, acuzatul era considerat vinovat inca de la inceput pentru ca nu aveai cum sa fii, fara motiv, obiectul unei suspiciuni.

Inculpatul era judecat prin tortura, iar la final pedeapsa ce avea sa o primeasca ar fi inceput tot prin tortura. Acesta nu avea dreptul de a cunoaste acuzatia adusa decat in momentul ispasirii pedepsei. Inculpatul nu avea dreptul sa cunoasca persoana care il acuzase, temeiurile acestuia si, cu atat mai putin, nu avea posibilitatea de a motiva o posibila nevinovatie.

Jaucourt defineste supliciul-pedeapsa ca fiind „pedeapsa corporala, dureroasa, mai mult sau mai putin atroce”.

Un supliciu-pedeapsa trebuia sa satisfaca doua criterii:

  • sa produca o anumita cantitate de suferinta, care sa poata fi evaluata, cunatificata;
  • sa nu reprezinte doar o simpla privare de la dreptul la viata, ci inceptulul si termenul-limita al unei gradari calculate de suferinte incepand cu decapitarea si pana la ruperea in bucati, trecand prin spanzurare, ardere pe rug si tragerea pe roata. Toate acestea aveau rolul de a prelungi agonia.

Michael Faucault spune ca moartea supliciu este arta de a mentine viata in suferinta, subdivizand-o intr-o multitudine de morti.

Pedeapsa-supliciu aplicata unui infractor se desfasura de regula in pietele sau centrele oraselor.Manifestarea puterii politice prin supliciu si tortura trebuia sa aiba un grad ridicat de vizibilitate. In ceremoniile supliciului personajul principal era poporul, a carui prezentare reala si nemijlocita conditiona buna desfasurare. Un supliciu care ar fi fost adus la cunostinta poporului, dar care s-ar fi desfasurat in secret, nu ar fi avut nici un sens. Exemplul era cautat nu doar pentru a-i face pe oameni constienti de faptul ca cea mai marunta infractiune era pasibila de pedeapsa, ci si pentru ca producea un efect de teroare prin spectacolul puterii ce se deslantuia asupra celui vinovat.

Supliciul corela tipul de lezare corporala, calitatea, intensitatea, durata suferintelor cu gravitatea faptei, persoana criminalului si rangul victimelor. Supliciul avea o functie juridico-politica. Era un ceremonial de reconstituire a suveranitatii ranite pentru o clipa. Supliciul nu urmarea sa refaca un echilibru, cat faca posibila manifestarea, pana la limita extrema, asimetriei dintre supusul care a indraznit sa incalce legea si suveranul atotputernic care isi arata forta.

Exemplu de supliciu:

„La 2 martie 1757, Damiens a fost condamnat sa isi recunoasca public greseala in fata intrarii principale a Bisericii din Paris, unde trebuia sa fie dus si purtat intr-un carucior cu capul descoperit, imbracat numai in camasa, purtand o torta de ceara aprinsa in greutate de doua livre. Apoi, in amintitul carucioar in Place de Greve-, pe un esafod ce va fi inaltat in acel loc, urma sa ii fie smulsa, cu un cleste inrosit in foc, carnea de pe piept, brate, coapse si pulpele gambelor, mana dreapta, aratand tuturor cutitul cu care a comis paricidul, trebuind sa-i fie arsa in foc de pucioasa, iar in locurile de unde i se va fi smuls carnea urmand sa se arunce cu plumb topit, ulei incins, smoala de rasina arzand, ceara si sulf amestecate. Dupa care corpul trebuia sa-i fie tras si dezmembrat de patru cai, iar membrele sa-i fie arse in intregime, preschimbate in cenusa, iar cenusa risipita in vant.”

Daca nu te-am ingrozit si vrei sa citesti mai multe despre pedeapsa-supliciu si despre cum functiona inchisoare pentru cei care incalcau legea in perioada clasica, iti recomand sa citesti cartea lui Michael Focault : A supraveghea si a pedepsi.

Ce inveti la 24 de ani?

Inveti ca lucrurile bune se intampla atunci cand crezi in ele.

Inveti ca trebuie sa muncesti mai mult pentru a ajunge unde iti doresti.

Inveti sa iti tii prietenii mai aproape.

Inveti sa fii  mai responsabil.

Inveti ca timpul trece mai repede decat credeai.

Inveti ca viata trebuie traita in clipe de entuziasm si fericire.

Inveti ca este bine sa fii organizat, dar e bine sa lasi spontaneitatea neorganizata.

Inveti ca este bine sa ai in jurul tau oameni cu idei marete.

Inveti ca este bine sa lasi in urma persoanele care iti fac rau.

Inveti ca uneori este bine sa lasi anumite intrebari fara raspuns.

Inveti ca zambetul este un accesoriu ce se potriveste oricarei tinute.

Inveti ca frumusetea este expresia personalitatii tale.

Inveti ca iubirea este asemeni unui vin bun care iti trezeste la viata fiecare particica din suflet.

Inveti ca fiecare zi trebuie traita ca si cum ar fi ultima.

Inveti ca uneori este bine sa iti asculti intuitia nu ratiunea.

Inveti ca misterul este bun in viata ta.

Inveti ca indiferent de situatie, este bine sa gandesti in solutii nu in probleme.

Inveti sa respiri aerul proaspat al libertatii.

Inveti ca niciodata nu trebuie sa faci ceva ce nu iti face placere.

Inveti ca nu este corect fata de tine sa nu iti indeplinesti dorintele.

Inveti ca iubirea o simti, nu o gandesti.

Inveti ca libertatea sufletului se regaseste in alegerile pe care le faci.

Inveti ca este bine sa lasi in urma ta ceva mai mult decat lucruri materiale.

Inveti sa te accepti asa cum esti, un suflet chinuit de intrebari fara raspuns.

Fii Demn!

Sunt momente in care stau si ma intreb unde a disparut demnitatea. Astazi am primit o carte scrisa de Dan Puric si atunci cand am citit titlul m-am intrebat daca oamenii mai dau importanta acestui aspect. Ce inseamna astazi „sa fii demn”? Inseamna sa fim demni de propria persoana, de propriile fapte, de maretia personalitatii noastre, de lucrurile extraordinare pe care le facem. Cand tot ceea ce conteaza acum se rezuma la propria valoare, cea pe care noi ne-o oferim,  ma intreb totusi la ce se refera aceasta demnitate.

Stiu cu singuranta ca demnitatea nu ti-o castigi calcand lumea in picioare pentru a ajunge pe o treapta a recunoasterii sociale. In viata conteaza sa fii om, sa fii acea persoana pentru care conteaza ce se intampla in jur si pentru care valoarea se masoara in faptele bune pe care le-ai realizat, in numarul de prieteni pe care ii ai, in gandurile bune si nu in bani si lucruri materiale. Oricat de multe lucruri ar avea cineva, atunci cand va muri, o va face fara toate obiectele despre care credea ca ii sunt suficiente si care ii confereau un anumit statut. Insa lucrurile materiale nu te ajuta sa iti cumperi demnitatea, nu te ajuta sa fii un om valoros, nu te ajuta decat sa iti hranesti propriul orgoliu si sa te lauzi cu asta.

Eu cred cu tarie ca demnitatea se naste odata cu valoarea pe care o produci. Demnitate si valoare, acestea sunt singurele lucruri care conteaza si care definesc o persoana ca fiind ceva, ceva mai mult decat toti ceilalti care condamna judecand dupa aparente. Si atunci cand tot ceea ce faci se rezuma in a critica tot ce te inconjoara, cum te definesti? Ce esti in momentul in care treci peste tot si toate ca sa iti indeplinesti obiectivul? Daca spui ca nu iti pasa si ca pentru tine nu conteaza absolut deloc, eu te asigur ca gresesti. Nu noi suntem cei care ne definim, ci actiunile noastre ne definesc ca si persoane. De regula, suntem recunoscuti si validati de persoanele din jurul noastru. Macar din acest motiv, ar fi bine sa nu arunci cu noroi in toti cei care te inconjoara. La final parerea lor va fi cea care va oferi o eticheta.

Uneori, cred ca ar fi mai usor sa ne uitam cu alti ochi la lucrurile care se petrec si sa incercam sa aducem o solutionare. Nu e greu sa oferi o mana atunci cand cineva cade, nu e greu sa ajuti un batran caruia i s-a facut rau. Nu este deloc greu sa oferi un sfat in loc sa critici. Poate in felul acesta lucrurile ar merge intr-o alta directie decat in cea in care ne indreptam acum. O directie in care valoarea nu este atat de interesanta precum beneficiile imediate.

Intr-un astfel de moment nu pot sa iti spun decat sa fii demn!

Spui da inculturii, daca nu citesti

Aceste cuvinte ii apartin lui Catalin Tenita si rezonez intru totul cu aceasta opinie. O carte te poate ajuta sa iti dezvolti un sistem de raportare, sa iti creezi anumite valori si sa iti depasesti limitele creativitatii. Chiar daca in contextul actual, timpul este principala scuza pentru care nu citim, este important sa ne organizam astfel incat cartile sa nu lipseasca din viata noastra.

Pentru mine cititul este o pasiune. Cand eram in scoala, asteptam cu sufletul la gura vacanta de vara. Ma duceam la biblioteca si plecam acasa cu o multime de noi prieteni. Erau prieteni cu care imi petreceam zilele si noptile de vara. Erau momente in care radeam, dar nu lipseau si momentele in care trairile mi se pareau atat de intense incat simteam ca pierd pe cineva drag. Sunt carti care te invata sa simti fericirea, iubirea, tristetea, deznadejdea, te invata ce inseamna viata cu adevarat. Eu eram fericita sa descopar cat de frumoase pot fi cuvintele si eram fascinata de complexitatea personajelor, pe care incercam sa le descopar in amanunt.

Erau momente in care ma plimbam pe strazi si admiram casele pe care le vedeam. Unele semanau cu cele din „Enigma Otiliei” si mi se pareau ca transmit o frumusete aparte. Alteori, stateam de vorba cu vecinii de la bunici si observam cat de mult se aseamana cu personajale din „Morometii” sau „Ion”. Mi se pareau uimitoare acele caracteristici ale personajelor pe care le poti descoperi in oamenii pe care ii cunosti.

Aveam un carnetel rosu in care imi notam toate cartile pe care le-am citit si pasajele care mi-au ramas adanc infiripate in suflet. Multe dintre acestea mi-au folosit ca lectii de viata si m-au invatat care sunt lucrurile cu adevarat importante.

Cred ca cititul nu trebuie sa fie o optiune ci o obligatie. O obligatie morala pe care fiecare persoana trebuie sa o aiba fata de ea. Cartile sunt adevaratele creatoare de cultura, care imbraca caracterul uman cu haina descoperirii. Si este important sa descoperim mereu noi valori, noi situatii, noi credinte, noi motivatii care sa ne dezvolte spiritul creator.

Cuvinte pentru Doamna Anca Bidian

Puţini sunt cei care după ce pleacă de la o anumită companie rămân cu o părere bună despre fostul job. Eu am avut noroc. Trei ani am avut plăcerea să lucrez şi să fiu în preajma unor oameni deosebiţi. Kiwi Finance a fost locul unde am învăţat că viaţa ţi-o creezi singur prin faptele şi gândurile tale. Aici am crescut şi experienţele pe care le-am avut m-au ajutat să mă dezvolt atât personal cât şi profesional. Oamenii pe care i-am întalnit aici sunt persoane care mi-au împărtăşit din lecţiile lor de viaţă şi care mi-au oferit un sfat atunci când aveam nevoie. Kiwi Finance nu este un loc de muncă, este o familie.

La început mi s-a părut puţin ciudat să văd că majoritatea angajaţilor din Kiwi sunt atât de veseli, plini de viaţă şi ambiţioşi. Asta până când am cunoscut-o pe doamna Anca Bidian. Este genul pe persoană ale cărei vorbe îţi rămân adânc înfiripate în suflet. Anca Bidian nu este „un şef”, ea este un lider adevărat. Astăzi este dificil să găseşti oameni care aflaţi în poziţie de conducere nu uită ce înseamnă să fii om. Ce face Anca Bidian pentru Kiwi Finance depăşeşte graniţele managementului. Angajaţii săi o iubesc pentru ceea ce este şi pentru tot ceea ce le oferă.

Doamna Anca Bidian m-a învăţat să lupt pentru ceea ce îmi doresc şi să nu mă opresc decât în momentul în care ajung mult mai sus decât mi-am propus.