Te iubesc! Azi, maine. Poimaine mai discutam.

Cum e si cu dragostea asta. Vine ca un musafir pe nepusa masa, ne ameteste bine, si pana sa ne trezim din betie a si plecat, lasandu-ne cu mii de intrebari fara raspuns. Si cu cat te dai cu capul de pereti sa gasesti un raspuns rational, cu atat realizezi cat de complicate sunt defapt lucrurile, atunci cand vine vorba de iubire.

Dragostea este pentru totdeauna. Asta am crezut mereu. Dragostea adevarata, care te umple de energie, dar si care te consuma in acelasi timp. Dragostea profunda, care te face sa fii cu capul in nori si sa nu iti mai pese de nimic, cea care te face sa zambesti pe strada fara motiv, cea care este motivul pentru care te trezesti claxonat de masini pentru ca nu traversezi pe unde trebuie si tu nici sa nu realizezi. Dragostea este atunci cand sufletul iti danseaza de bucurie si toate lucrurile rele sunt infinit mai putine in comparatie cu bucuria pe care o simti.

Bun. Dragostea este frumoasa, asta credem cu totii, sau macar majoritatea (asta poate fi oricand o tema interesanta de debate). Dar e pentru totdeauna? Si daca nu, pentru cat timp? Un an, doi, trei? Cati? Si pana la urma, daca nu e  pentru totdeauna de ce sa ne mai chinuim? Na, ca am inceput cu seria de intrebari. Intrebari, care din cand in cand, mai chinuie cate o minte razleata care incearca sa descurce caile incrucisate ale dragostei.

Fie ca este vorba despre monotonie, fie ca este vorba despre certuri, sau lipsa de comunicare, aparitia unui subiect nou in peisaj etc, sau pur si simplu obisnuinta transformata in rutina, toate conduc catre o relatie defectuoasa, care se sfarseste sau continua in acelasi mod. Multi spun ca dragostea se duce odata cu timpul. Putin cate putin, entuziasmul si pasiunea ne parasesc pe an ce trece, ajungand sa fim mai mult prieteni cu perechile noastre. Asa sa fie?

In jurul meu tot mai multi prieteni aleg sa spuna „la revedere” relatiei de n ani pe care o aveau. Si la sfarsit argumenteaza: e cel mai bine asa, nu a fost sa fie. Si oricat de rau imi pare pentru sfarsitul acelei relatii, recunosc ca ma bucur cand ma gandesc ca sunt persoane care au curajul sa ia decizii. Bune sau rele, deciziile demonstreaza capacitatea de a nu lasa lucrurile in voia destinului si de a hotara schimbarea unei directii considerate gresite.

Si revin la intrebarea mea. Dragostea este doar pentru o perioada determinata de timp? Este doar pentru 1 an, 2, 3 ani, hai 5? Dupa care, bucuria de a-ti vedea perechea devine un bun prilej pentru o sedinta de analiza a defectelor?  Si parca iti dai seama ca are, defapt, mai multe defecte decat calitati. Si cu cat petreci mai mult timp cu ea, realizezi ca nici macar nu mai comunicati. Si parca nu asa trebuie sa fie, nu?

Nu, dragostea nu ar trebui sa fie asa. Sau e doar o perioada si aveti nevoie de timp. Nu sunt psiholog in ale dragostei si nu asta este scopul meu cu acest post. Vroiam sa accentuez faptul ca orice relatie, la fel ca orice alt lucru din lume, are perioade mai bune si perioade mai putin bune. Este nevoie de timp, de incredere, de atentie, de respect si cel mai important de comunicare. Intr-o relatie se gandeste in doi, atunci cand incepi sa gandesti doar pentru tine inseamna ca e o problema. Fara reprosuri, fara cuvinte urate, fara minciuni, cam asa cred eu ca ar trebui sa functioneze. Evident, intr-o relatie trebuie sa investesti timp, energie, creativitate pentru a pastra lucrurile vii. Calatoriile spontane, declaratiile amuzante, cine romantice, jocurile de rol, toate astea si multe altele te pot ajuta sa cunosti lucruri noi despre perechea ta. Cel mai important este sa nu lasi monotonia sa iti ghideze relatia, pentru ca la final este posibil sa nu mai fie o relatie.

Da, dragostea este pentru totdeauna. Cel putin asa spun eu. Atunci cand intalnesti persoana potrivita, in momentul potrivit, atunci cand esti dispus sa oferi mai mult din tine.

Manifestarea puterii politice prin pedeapsa-supliciu

Zilele trecute vorbeam cu o prietena despre inchisori si despre pedepse. Ma gandeam in special la cazurile pedofililor care actioneaza sub un impuls fizic bolnav fara sa rationeze catusi de putin. Uneori, actiunile lor pot conduce catre moartea unor copii care au avut ghinionul sa se afle in preajma lor. Cu cat gravitatea faptei comisa este mai mare, cu atat inculpatul este privat mai mult de libertate. Vorbind la un nivel generalist, singura sa pedeapsa este aceea de a fi pus in imposibilitatea alegerii unui alt spatiu, avand obligativitatea de a sta in acel loc si de a respecta regulile impuse. Suferinta este mai mult una psihica, morala, de reducere a manifestarii propriei personalitati. Fizic, el nu simte nimic. Legile nu conduc catre aplicarea unei pedepse prin tortura sau moarte. Acum ceva timp, oamenii care aveau probleme cu legea simteau pe pielea lor duritatea sistemului.

Astazi cel care incalca legea este judecat in cadrul unui proces. El are dreptul sa pledeze nevinovat si sa aduca dovezi, marturii sau argumente care sa fondeze prezumtia de nevinovatie. Practic, sistemul legal ii ofera posibilitatea inculpatului de a alege statutul sau in cadrul procesului, precum si posibilitatea de a-si motiva actiunea. La final, cu ajutorul unui avocat bun, un acuzat poate sa fie declarat nevinovat chiar daca el a comis infractiunea pentru care a fost adus in proces. Cat se poate de simplu, nu? Ei bine, lucrurile nu stateau la fel de simplu si in perioada clasica, atunci cand cel care comitea o infractiune, sau era suspectat, aducea un prejudiciu celui care „facea lege”. O infractiune reprezenta un atac la adresa conducatorului, iar fapta sa necesita o pedeapsa pe masura, pentru ca a ultragiat demnitatea suveranului.

Ca modalitate de aflare a adevarului era utilizata tortura, supliciul-pedeapsa. Practic, procesul de astazi consta in epoca clasica in torutarea inculpatului pana in momentul in care acesta isi recunostea fapta. Fie era prea slab pentru a suporta chinurile si atunci recunostea o crima pe care poate nu a comis-o, fie suporta durerea si nu recunostea nimic. In oricare dintre aceste situatii, acuzatul era considerat vinovat inca de la inceput pentru ca nu aveai cum sa fii, fara motiv, obiectul unei suspiciuni.

Inculpatul era judecat prin tortura, iar la final pedeapsa ce avea sa o primeasca ar fi inceput tot prin tortura. Acesta nu avea dreptul de a cunoaste acuzatia adusa decat in momentul ispasirii pedepsei. Inculpatul nu avea dreptul sa cunoasca persoana care il acuzase, temeiurile acestuia si, cu atat mai putin, nu avea posibilitatea de a motiva o posibila nevinovatie.

Jaucourt defineste supliciul-pedeapsa ca fiind „pedeapsa corporala, dureroasa, mai mult sau mai putin atroce”.

Un supliciu-pedeapsa trebuia sa satisfaca doua criterii:

  • sa produca o anumita cantitate de suferinta, care sa poata fi evaluata, cunatificata;
  • sa nu reprezinte doar o simpla privare de la dreptul la viata, ci inceptulul si termenul-limita al unei gradari calculate de suferinte incepand cu decapitarea si pana la ruperea in bucati, trecand prin spanzurare, ardere pe rug si tragerea pe roata. Toate acestea aveau rolul de a prelungi agonia.

Michael Faucault spune ca moartea supliciu este arta de a mentine viata in suferinta, subdivizand-o intr-o multitudine de morti.

Pedeapsa-supliciu aplicata unui infractor se desfasura de regula in pietele sau centrele oraselor.Manifestarea puterii politice prin supliciu si tortura trebuia sa aiba un grad ridicat de vizibilitate. In ceremoniile supliciului personajul principal era poporul, a carui prezentare reala si nemijlocita conditiona buna desfasurare. Un supliciu care ar fi fost adus la cunostinta poporului, dar care s-ar fi desfasurat in secret, nu ar fi avut nici un sens. Exemplul era cautat nu doar pentru a-i face pe oameni constienti de faptul ca cea mai marunta infractiune era pasibila de pedeapsa, ci si pentru ca producea un efect de teroare prin spectacolul puterii ce se deslantuia asupra celui vinovat.

Supliciul corela tipul de lezare corporala, calitatea, intensitatea, durata suferintelor cu gravitatea faptei, persoana criminalului si rangul victimelor. Supliciul avea o functie juridico-politica. Era un ceremonial de reconstituire a suveranitatii ranite pentru o clipa. Supliciul nu urmarea sa refaca un echilibru, cat faca posibila manifestarea, pana la limita extrema, asimetriei dintre supusul care a indraznit sa incalce legea si suveranul atotputernic care isi arata forta.

Exemplu de supliciu:

„La 2 martie 1757, Damiens a fost condamnat sa isi recunoasca public greseala in fata intrarii principale a Bisericii din Paris, unde trebuia sa fie dus si purtat intr-un carucior cu capul descoperit, imbracat numai in camasa, purtand o torta de ceara aprinsa in greutate de doua livre. Apoi, in amintitul carucioar in Place de Greve-, pe un esafod ce va fi inaltat in acel loc, urma sa ii fie smulsa, cu un cleste inrosit in foc, carnea de pe piept, brate, coapse si pulpele gambelor, mana dreapta, aratand tuturor cutitul cu care a comis paricidul, trebuind sa-i fie arsa in foc de pucioasa, iar in locurile de unde i se va fi smuls carnea urmand sa se arunce cu plumb topit, ulei incins, smoala de rasina arzand, ceara si sulf amestecate. Dupa care corpul trebuia sa-i fie tras si dezmembrat de patru cai, iar membrele sa-i fie arse in intregime, preschimbate in cenusa, iar cenusa risipita in vant.”

Daca nu te-am ingrozit si vrei sa citesti mai multe despre pedeapsa-supliciu si despre cum functiona inchisoare pentru cei care incalcau legea in perioada clasica, iti recomand sa citesti cartea lui Michael Focault : A supraveghea si a pedepsi.