Te iubesc! Azi, maine. Poimaine mai discutam.

Cum e si cu dragostea asta. Vine ca un musafir pe nepusa masa, ne ameteste bine, si pana sa ne trezim din betie a si plecat, lasandu-ne cu mii de intrebari fara raspuns. Si cu cat te dai cu capul de pereti sa gasesti un raspuns rational, cu atat realizezi cat de complicate sunt defapt lucrurile, atunci cand vine vorba de iubire.

Dragostea este pentru totdeauna. Asta am crezut mereu. Dragostea adevarata, care te umple de energie, dar si care te consuma in acelasi timp. Dragostea profunda, care te face sa fii cu capul in nori si sa nu iti mai pese de nimic, cea care te face sa zambesti pe strada fara motiv, cea care este motivul pentru care te trezesti claxonat de masini pentru ca nu traversezi pe unde trebuie si tu nici sa nu realizezi. Dragostea este atunci cand sufletul iti danseaza de bucurie si toate lucrurile rele sunt infinit mai putine in comparatie cu bucuria pe care o simti.

Bun. Dragostea este frumoasa, asta credem cu totii, sau macar majoritatea (asta poate fi oricand o tema interesanta de debate). Dar e pentru totdeauna? Si daca nu, pentru cat timp? Un an, doi, trei? Cati? Si pana la urma, daca nu e  pentru totdeauna de ce sa ne mai chinuim? Na, ca am inceput cu seria de intrebari. Intrebari, care din cand in cand, mai chinuie cate o minte razleata care incearca sa descurce caile incrucisate ale dragostei.

Fie ca este vorba despre monotonie, fie ca este vorba despre certuri, sau lipsa de comunicare, aparitia unui subiect nou in peisaj etc, sau pur si simplu obisnuinta transformata in rutina, toate conduc catre o relatie defectuoasa, care se sfarseste sau continua in acelasi mod. Multi spun ca dragostea se duce odata cu timpul. Putin cate putin, entuziasmul si pasiunea ne parasesc pe an ce trece, ajungand sa fim mai mult prieteni cu perechile noastre. Asa sa fie?

In jurul meu tot mai multi prieteni aleg sa spuna „la revedere” relatiei de n ani pe care o aveau. Si la sfarsit argumenteaza: e cel mai bine asa, nu a fost sa fie. Si oricat de rau imi pare pentru sfarsitul acelei relatii, recunosc ca ma bucur cand ma gandesc ca sunt persoane care au curajul sa ia decizii. Bune sau rele, deciziile demonstreaza capacitatea de a nu lasa lucrurile in voia destinului si de a hotara schimbarea unei directii considerate gresite.

Si revin la intrebarea mea. Dragostea este doar pentru o perioada determinata de timp? Este doar pentru 1 an, 2, 3 ani, hai 5? Dupa care, bucuria de a-ti vedea perechea devine un bun prilej pentru o sedinta de analiza a defectelor?  Si parca iti dai seama ca are, defapt, mai multe defecte decat calitati. Si cu cat petreci mai mult timp cu ea, realizezi ca nici macar nu mai comunicati. Si parca nu asa trebuie sa fie, nu?

Nu, dragostea nu ar trebui sa fie asa. Sau e doar o perioada si aveti nevoie de timp. Nu sunt psiholog in ale dragostei si nu asta este scopul meu cu acest post. Vroiam sa accentuez faptul ca orice relatie, la fel ca orice alt lucru din lume, are perioade mai bune si perioade mai putin bune. Este nevoie de timp, de incredere, de atentie, de respect si cel mai important de comunicare. Intr-o relatie se gandeste in doi, atunci cand incepi sa gandesti doar pentru tine inseamna ca e o problema. Fara reprosuri, fara cuvinte urate, fara minciuni, cam asa cred eu ca ar trebui sa functioneze. Evident, intr-o relatie trebuie sa investesti timp, energie, creativitate pentru a pastra lucrurile vii. Calatoriile spontane, declaratiile amuzante, cine romantice, jocurile de rol, toate astea si multe altele te pot ajuta sa cunosti lucruri noi despre perechea ta. Cel mai important este sa nu lasi monotonia sa iti ghideze relatia, pentru ca la final este posibil sa nu mai fie o relatie.

Da, dragostea este pentru totdeauna. Cel putin asa spun eu. Atunci cand intalnesti persoana potrivita, in momentul potrivit, atunci cand esti dispus sa oferi mai mult din tine.

Anunțuri

Manifestarea puterii politice prin pedeapsa-supliciu

Zilele trecute vorbeam cu o prietena despre inchisori si despre pedepse. Ma gandeam in special la cazurile pedofililor care actioneaza sub un impuls fizic bolnav fara sa rationeze catusi de putin. Uneori, actiunile lor pot conduce catre moartea unor copii care au avut ghinionul sa se afle in preajma lor. Cu cat gravitatea faptei comisa este mai mare, cu atat inculpatul este privat mai mult de libertate. Vorbind la un nivel generalist, singura sa pedeapsa este aceea de a fi pus in imposibilitatea alegerii unui alt spatiu, avand obligativitatea de a sta in acel loc si de a respecta regulile impuse. Suferinta este mai mult una psihica, morala, de reducere a manifestarii propriei personalitati. Fizic, el nu simte nimic. Legile nu conduc catre aplicarea unei pedepse prin tortura sau moarte. Acum ceva timp, oamenii care aveau probleme cu legea simteau pe pielea lor duritatea sistemului.

Astazi cel care incalca legea este judecat in cadrul unui proces. El are dreptul sa pledeze nevinovat si sa aduca dovezi, marturii sau argumente care sa fondeze prezumtia de nevinovatie. Practic, sistemul legal ii ofera posibilitatea inculpatului de a alege statutul sau in cadrul procesului, precum si posibilitatea de a-si motiva actiunea. La final, cu ajutorul unui avocat bun, un acuzat poate sa fie declarat nevinovat chiar daca el a comis infractiunea pentru care a fost adus in proces. Cat se poate de simplu, nu? Ei bine, lucrurile nu stateau la fel de simplu si in perioada clasica, atunci cand cel care comitea o infractiune, sau era suspectat, aducea un prejudiciu celui care „facea lege”. O infractiune reprezenta un atac la adresa conducatorului, iar fapta sa necesita o pedeapsa pe masura, pentru ca a ultragiat demnitatea suveranului.

Ca modalitate de aflare a adevarului era utilizata tortura, supliciul-pedeapsa. Practic, procesul de astazi consta in epoca clasica in torutarea inculpatului pana in momentul in care acesta isi recunostea fapta. Fie era prea slab pentru a suporta chinurile si atunci recunostea o crima pe care poate nu a comis-o, fie suporta durerea si nu recunostea nimic. In oricare dintre aceste situatii, acuzatul era considerat vinovat inca de la inceput pentru ca nu aveai cum sa fii, fara motiv, obiectul unei suspiciuni.

Inculpatul era judecat prin tortura, iar la final pedeapsa ce avea sa o primeasca ar fi inceput tot prin tortura. Acesta nu avea dreptul de a cunoaste acuzatia adusa decat in momentul ispasirii pedepsei. Inculpatul nu avea dreptul sa cunoasca persoana care il acuzase, temeiurile acestuia si, cu atat mai putin, nu avea posibilitatea de a motiva o posibila nevinovatie.

Jaucourt defineste supliciul-pedeapsa ca fiind „pedeapsa corporala, dureroasa, mai mult sau mai putin atroce”.

Un supliciu-pedeapsa trebuia sa satisfaca doua criterii:

  • sa produca o anumita cantitate de suferinta, care sa poata fi evaluata, cunatificata;
  • sa nu reprezinte doar o simpla privare de la dreptul la viata, ci inceptulul si termenul-limita al unei gradari calculate de suferinte incepand cu decapitarea si pana la ruperea in bucati, trecand prin spanzurare, ardere pe rug si tragerea pe roata. Toate acestea aveau rolul de a prelungi agonia.

Michael Faucault spune ca moartea supliciu este arta de a mentine viata in suferinta, subdivizand-o intr-o multitudine de morti.

Pedeapsa-supliciu aplicata unui infractor se desfasura de regula in pietele sau centrele oraselor.Manifestarea puterii politice prin supliciu si tortura trebuia sa aiba un grad ridicat de vizibilitate. In ceremoniile supliciului personajul principal era poporul, a carui prezentare reala si nemijlocita conditiona buna desfasurare. Un supliciu care ar fi fost adus la cunostinta poporului, dar care s-ar fi desfasurat in secret, nu ar fi avut nici un sens. Exemplul era cautat nu doar pentru a-i face pe oameni constienti de faptul ca cea mai marunta infractiune era pasibila de pedeapsa, ci si pentru ca producea un efect de teroare prin spectacolul puterii ce se deslantuia asupra celui vinovat.

Supliciul corela tipul de lezare corporala, calitatea, intensitatea, durata suferintelor cu gravitatea faptei, persoana criminalului si rangul victimelor. Supliciul avea o functie juridico-politica. Era un ceremonial de reconstituire a suveranitatii ranite pentru o clipa. Supliciul nu urmarea sa refaca un echilibru, cat faca posibila manifestarea, pana la limita extrema, asimetriei dintre supusul care a indraznit sa incalce legea si suveranul atotputernic care isi arata forta.

Exemplu de supliciu:

„La 2 martie 1757, Damiens a fost condamnat sa isi recunoasca public greseala in fata intrarii principale a Bisericii din Paris, unde trebuia sa fie dus si purtat intr-un carucior cu capul descoperit, imbracat numai in camasa, purtand o torta de ceara aprinsa in greutate de doua livre. Apoi, in amintitul carucioar in Place de Greve-, pe un esafod ce va fi inaltat in acel loc, urma sa ii fie smulsa, cu un cleste inrosit in foc, carnea de pe piept, brate, coapse si pulpele gambelor, mana dreapta, aratand tuturor cutitul cu care a comis paricidul, trebuind sa-i fie arsa in foc de pucioasa, iar in locurile de unde i se va fi smuls carnea urmand sa se arunce cu plumb topit, ulei incins, smoala de rasina arzand, ceara si sulf amestecate. Dupa care corpul trebuia sa-i fie tras si dezmembrat de patru cai, iar membrele sa-i fie arse in intregime, preschimbate in cenusa, iar cenusa risipita in vant.”

Daca nu te-am ingrozit si vrei sa citesti mai multe despre pedeapsa-supliciu si despre cum functiona inchisoare pentru cei care incalcau legea in perioada clasica, iti recomand sa citesti cartea lui Michael Focault : A supraveghea si a pedepsi.

Analiza sectorului financiar-bancar in social media din Romania

Astazi, Zelist a lansat analiza sectorului financiar-bancar in social media din Romania. Analiza a fost realizata prin intermediul platformei de monitorizare Zelist Monitor.

Iata cateva dintre concluziile studiului:

  • BCR este cea mai mentionata institutie bancara dintre cele analizate, generand aproximativ 20% din totalul aparitiilor corelate domeniului bancar;
  • ASTRA Asigurari se afla pe primul loc in topul discutiilor romanilor in materie de companii de asigurari;
  • SIF Oltenia este cea mai vizibila societate de investitii financiare in mediul online;
  • Guvernatorul BNR, Mugur Isarescu, si consilierul sau, Adrian Vasilescu, genereaza de aproape 10 ori mai multe aparitii decat ceilalti bancheri analizati.

Ce inveti la 24 de ani?

Inveti ca lucrurile bune se intampla atunci cand crezi in ele.

Inveti ca trebuie sa muncesti mai mult pentru a ajunge unde iti doresti.

Inveti sa iti tii prietenii mai aproape.

Inveti sa fii  mai responsabil.

Inveti ca timpul trece mai repede decat credeai.

Inveti ca viata trebuie traita in clipe de entuziasm si fericire.

Inveti ca este bine sa fii organizat, dar e bine sa lasi spontaneitatea neorganizata.

Inveti ca este bine sa ai in jurul tau oameni cu idei marete.

Inveti ca este bine sa lasi in urma persoanele care iti fac rau.

Inveti ca uneori este bine sa lasi anumite intrebari fara raspuns.

Inveti ca zambetul este un accesoriu ce se potriveste oricarei tinute.

Inveti ca frumusetea este expresia personalitatii tale.

Inveti ca iubirea este asemeni unui vin bun care iti trezeste la viata fiecare particica din suflet.

Inveti ca fiecare zi trebuie traita ca si cum ar fi ultima.

Inveti ca uneori este bine sa iti asculti intuitia nu ratiunea.

Inveti ca misterul este bun in viata ta.

Inveti ca indiferent de situatie, este bine sa gandesti in solutii nu in probleme.

Inveti sa respiri aerul proaspat al libertatii.

Inveti ca niciodata nu trebuie sa faci ceva ce nu iti face placere.

Inveti ca nu este corect fata de tine sa nu iti indeplinesti dorintele.

Inveti ca iubirea o simti, nu o gandesti.

Inveti ca libertatea sufletului se regaseste in alegerile pe care le faci.

Inveti ca este bine sa lasi in urma ta ceva mai mult decat lucruri materiale.

Inveti sa te accepti asa cum esti, un suflet chinuit de intrebari fara raspuns.

Fii Demn!

Sunt momente in care stau si ma intreb unde a disparut demnitatea. Astazi am primit o carte scrisa de Dan Puric si atunci cand am citit titlul m-am intrebat daca oamenii mai dau importanta acestui aspect. Ce inseamna astazi „sa fii demn”? Inseamna sa fim demni de propria persoana, de propriile fapte, de maretia personalitatii noastre, de lucrurile extraordinare pe care le facem. Cand tot ceea ce conteaza acum se rezuma la propria valoare, cea pe care noi ne-o oferim,  ma intreb totusi la ce se refera aceasta demnitate.

Stiu cu singuranta ca demnitatea nu ti-o castigi calcand lumea in picioare pentru a ajunge pe o treapta a recunoasterii sociale. In viata conteaza sa fii om, sa fii acea persoana pentru care conteaza ce se intampla in jur si pentru care valoarea se masoara in faptele bune pe care le-ai realizat, in numarul de prieteni pe care ii ai, in gandurile bune si nu in bani si lucruri materiale. Oricat de multe lucruri ar avea cineva, atunci cand va muri, o va face fara toate obiectele despre care credea ca ii sunt suficiente si care ii confereau un anumit statut. Insa lucrurile materiale nu te ajuta sa iti cumperi demnitatea, nu te ajuta sa fii un om valoros, nu te ajuta decat sa iti hranesti propriul orgoliu si sa te lauzi cu asta.

Eu cred cu tarie ca demnitatea se naste odata cu valoarea pe care o produci. Demnitate si valoare, acestea sunt singurele lucruri care conteaza si care definesc o persoana ca fiind ceva, ceva mai mult decat toti ceilalti care condamna judecand dupa aparente. Si atunci cand tot ceea ce faci se rezuma in a critica tot ce te inconjoara, cum te definesti? Ce esti in momentul in care treci peste tot si toate ca sa iti indeplinesti obiectivul? Daca spui ca nu iti pasa si ca pentru tine nu conteaza absolut deloc, eu te asigur ca gresesti. Nu noi suntem cei care ne definim, ci actiunile noastre ne definesc ca si persoane. De regula, suntem recunoscuti si validati de persoanele din jurul noastru. Macar din acest motiv, ar fi bine sa nu arunci cu noroi in toti cei care te inconjoara. La final parerea lor va fi cea care va oferi o eticheta.

Uneori, cred ca ar fi mai usor sa ne uitam cu alti ochi la lucrurile care se petrec si sa incercam sa aducem o solutionare. Nu e greu sa oferi o mana atunci cand cineva cade, nu e greu sa ajuti un batran caruia i s-a facut rau. Nu este deloc greu sa oferi un sfat in loc sa critici. Poate in felul acesta lucrurile ar merge intr-o alta directie decat in cea in care ne indreptam acum. O directie in care valoarea nu este atat de interesanta precum beneficiile imediate.

Intr-un astfel de moment nu pot sa iti spun decat sa fii demn!

Spui da inculturii, daca nu citesti

Aceste cuvinte ii apartin lui Catalin Tenita si rezonez intru totul cu aceasta opinie. O carte te poate ajuta sa iti dezvolti un sistem de raportare, sa iti creezi anumite valori si sa iti depasesti limitele creativitatii. Chiar daca in contextul actual, timpul este principala scuza pentru care nu citim, este important sa ne organizam astfel incat cartile sa nu lipseasca din viata noastra.

Pentru mine cititul este o pasiune. Cand eram in scoala, asteptam cu sufletul la gura vacanta de vara. Ma duceam la biblioteca si plecam acasa cu o multime de noi prieteni. Erau prieteni cu care imi petreceam zilele si noptile de vara. Erau momente in care radeam, dar nu lipseau si momentele in care trairile mi se pareau atat de intense incat simteam ca pierd pe cineva drag. Sunt carti care te invata sa simti fericirea, iubirea, tristetea, deznadejdea, te invata ce inseamna viata cu adevarat. Eu eram fericita sa descopar cat de frumoase pot fi cuvintele si eram fascinata de complexitatea personajelor, pe care incercam sa le descopar in amanunt.

Erau momente in care ma plimbam pe strazi si admiram casele pe care le vedeam. Unele semanau cu cele din „Enigma Otiliei” si mi se pareau ca transmit o frumusete aparte. Alteori, stateam de vorba cu vecinii de la bunici si observam cat de mult se aseamana cu personajale din „Morometii” sau „Ion”. Mi se pareau uimitoare acele caracteristici ale personajelor pe care le poti descoperi in oamenii pe care ii cunosti.

Aveam un carnetel rosu in care imi notam toate cartile pe care le-am citit si pasajele care mi-au ramas adanc infiripate in suflet. Multe dintre acestea mi-au folosit ca lectii de viata si m-au invatat care sunt lucrurile cu adevarat importante.

Cred ca cititul nu trebuie sa fie o optiune ci o obligatie. O obligatie morala pe care fiecare persoana trebuie sa o aiba fata de ea. Cartile sunt adevaratele creatoare de cultura, care imbraca caracterul uman cu haina descoperirii. Si este important sa descoperim mereu noi valori, noi situatii, noi credinte, noi motivatii care sa ne dezvolte spiritul creator.

Tot ceea ce conteaza in viata este sa fii fericit!

Suntem prinsi intre joburi, facultati, task-uri si multe alte lucruri pe care trebuie sa le facem. Multi spun ca nu mai au timp nici macar pentru ei. Mi se intampla si mie, frecvent chiar. Dar, acest lucru nu este neaparut unul rau.

Sunt oamenii care fac o gramada de lucruri si chiar daca nu mai au timp, sunt fericiti si urla in gura mare cat de mult le place ceea ce fac! Pe oamenii astia ii admir! Sincer, ii felicit si le spun „la mai mare si la mai multe”! Bravo lor, pentru ca sunt fericiti!

Nu cred si nu am crezut niciodata in „trebuie”. Necesitatea realizarii unei anumite actiuni, in ciuda a ceea ce ne dorim, nu este un lucru sanatos la nivel personal. Nu, nu cred ca „trebuie” sa faci un anumit lucru doar pentru ca asa trebuie. Eu cred in puterea deciziei de a spune „nu” la ceea ce nu ne place!

In viata, de multe ori, facem anumite lucruri pentru ca ne gandim la beneficiile pe care le vom avea peste ceva timp. Sau facem anumite lucruri pentru ca sunt necesare pentru a intra in randul normalitatii. Eu cred in diversitate si sunt de parere ca suntem diferiti, atat de diferiti incat fiecare ar putea sa faca ceea ce vrea in viata lor.

Atunci cand iau o decizie, o analizez la toate nivelele ei, o intorc pe toate partile si fac asta pana ajung la un consens cu mine. Si de fiecare data ma gandesc la cel mai important lucru: ce simt in momentul respectiv.

Atat in plan personal, cat si profesional, cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa luptam mai mult pentru ceea ce ne dorim. Si nu pentru ca asa trebuie, sau asa este normal, sau pentru ca asta vor parintii, ci pentru ca asta simtim cu adevarat.

Tot ceea ce conteaza in viata este sa fii fericit cu tine, cu ceea ce faci, cu cine esti..

La final, va dedic o melodie care mie imi aminteste mereu de lucrurile frumoase din viata mea:)